De ce să mă chemi mamă

O, mamă, de Mihai Eminescu O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi; Deasupra criptei negre a sfântului mormânt Se scutură salcâmii de toamnă și de vânt, Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

Când voi muri, iubito, la creștet să nu-mi plângi; Din teiul sfânt și dulce o ramură să frângi, La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi, Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi; Simți-o-voi o dată umbrind mormântul meu Mereu va crește umbra-i, eu voi dormi mereu.

Iar dacă împreună va fi ca să murim, Să nu ne ducă-n triste zidiri de țintirim, Mormântul să ni-l sape la margine de râu, Ne pună-n încăperea aceluiași sicriu; De-a pururea aproape vei fi de sânul meu Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu. Mama, de Nicolae Labiș N-am mai trecut de mult prin sat și-mi spune Un om ce de pe-acasă a venit Cum c-a-nflorit la noi mălinul Și c-ai albit, mămucă, de ce de ce să mă chemi mamă mă chemi mamă albit.

Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnavă. Eu nu știu cum să cred atâtea vești, Când din scrisori de ce să mă chemi mamă văd precum matale Din zi în zi mereu întinerești.

Mi-e dor de tine, mamă, de Grigore Vieru Sub stele trece apa Mi-e dor de-a ta privire, Mi-e dor de tine, mamă. Măicuţa mea: grădină Cu flori, cu nuci şi mere, A ochilor lumină.